Modestă, sociabilă, zâmbitoare și asumată, Geo Dinescu, directorul Teatrului Colibri Craiova, ne povestește, într-un interviu, cum reușește să mențină un echilibru în viața sa de zi cu zi. S-a mutat din București la Craiova, simte că trăiește într-un oraș efervescent, își petrece cea mai mare parte din timp la teatru și niciodată nu ar renunța la scenă, la acest „instrument” minunat pe care i l-a dat Dumnezeu. Un instrument prin care transmite stări și, totodată, se bucură de energia transmisă de public.
Reporter: Geo, ce a presupus reluarea activității Teatrului Colibri, după perioada pandemiei Covid? Cu siguranță și voi, actorii, ați învățat multe lucruri în acele vremuri.
Geo Dinescu, director Teatrul Colibri Craiova: Oamenii au venit întotdeauna la „Colibri”, iar după acea perioadă erau dornici să reîntâlnească păpușile. Da, în pandemie, când ni s-a permis să jucăm cu 30% am jucat așa. Avem noroul că sala este generoasă. Una este să ai 80 de locuri ocupate, alta 30, cum au fost colegi din țară. Când nu am avut voie să jucăm, fiecare dintre noi a găsit variante și s-a conectat cu publicul, online. Am făcut filmulețe, am comunicat astfel, ne-am dorit ca oamenii să aibă în continuare activități. Până la urmă, rolul acestei instituții este de a educa. Cu resursele pe care le-am avut, am făcut acest lucru și în perioada pandemiei. În momentul în care eu am preluat interimatul, în luna martie anul trecut, iar lucrurile s-au relaxat, au început solicitările. Toată lumea voia evenimente, cerea fiecare lucruri. Am încercat să găsim o linie prin care nici să dăm foarte, foarte mult să se consume, altfel spus, am gândit totul și am etapizat evenimentele.
Rep.: Când a început mandatul tău?
G.D.: Am fost interimar din martie până în septembrie, anul trecut, iar din septembrie a luat startul mandatul meu de proiecte.
Rep: Cum vă sfătuiți în privința evenimentelor?
G.D.: Până anul trecut, noi nu am avut Consiliul Artistic. L-am înființat, dar chiar dacă el nu exista, noi ne sfătuiam. Toți. Atât pe vremea Adrianei, cât și acum, noi discutăm. Tot timpul a existat această comunicare internă. De la tehnic, la actori și invers. Am încercat să creștem. Nu ai cum să ieși cu ceva boom și apoi să scazi. În ceea ce privește acest teatru, oamenii sunt obișnuiți cu un anumit nivel și de aceea îmi doresc să fie o creștere sănătoasă. Așa cum a crescut și Adriana, în toată perioada ei de mandat.
Rep.: Îți amintești primul spectacol după pandemie. Acel spectacol pe scenă…cu sala plină?
G.D: Da. Nu ai cum să nu. Încărcătura pe care un actor o are când este pe scenă este enormă. Actorul transmite și, totodată, încasează energia de la public. Este un amalgam de sentimente și de stări pe care le are actorul. Primul spectacol după pandemie…pe lângă faptul că aveam pielea de găină…nimeni nu scotea un sunet. A fost pentru prima dată când am simțit acest lucru de la publicul craiovean. Și cei din sală erau atât de bucuroși, se bucurau de povești, indiferent de vârstă, reușind să ne transmită acea energie care ne-a încremenit. Mi-am dat seama care sunt adevăratele valori și de ce fac această meserie, ce vreau să fac mai departe și cât de recunoscători trebuie să fim pentru meseria pe care o facem.
Rep: Cum îmbini funcția cu meseria ta de bază? Dacă organigrama va fi, la un moment dat, optimă în privința numărului de actori, ai renunța la meserie pentru funcția ocupată în prezent?
G.D.: Niciodată. Așa cum am mai spus, ceea ce făceam în București, pe lângă teatru, aveam suficient cât să fiu împlinită material, dar nu este îndeajuns.
Rep: De ce să lași Bucureștiul și să rămâi la Craiova?
G.D.: Practic, am început tranziția cu prima ediție de Festival Puppets Occupy Street. Ulterior, având în vedere deschiderea pe care o avea acest teatru pentru proiecte, având în vedere frustrările pe care le acumulasem, profesional vorbind, în București, deși jucam într-un teatru de prestigiu, jucam mult, roluri principale…a fost o decizie pe care am luat-o împreună cu soțul meu. Am simțit că îmi lipsește acel ceva pe care îl are Craiova. Așa am decis, după ce ne terminasem casa, să plecăm. Am luat două trolere, cățelul și am găsit o garsonieră în Craiova unde ne-am mutat cu chirie. A fost greu. Am extreme de multe moment în care mă întrebam dacă am procedat bine. Chiar dacă Craiova este un oraș efervescent…aveam senzația că stă. După două luni, am realizat că nu stă. Am venit aici pentru împlinirea profesională. Ne-am adaptat după două luni și am realizat că, da, Craiova este, de fapt, un oraș efervescent. Deși în București aveam foarte multe proiecte…acesta este motivul pentru care am venit la Craiova. Pentru împlinirea noastră profesională. Am găsit aici, comparativ cu București, o deschidere enormă. O deschidere atât din partea autorităților, cât și din partea publicului. Publicul, aici, este cald.
Rep.: Așadar, niciun gând de întoarcere în București…
G.D.: Sincer, nu aș face acest pas. Avem casă acolo, avem familii, dar simțim că facem parte din comunitatea de aici. Am plecat dintr-un București gri, un București unde evenimentele sunt trăite superficial, unde nu mai aveam timp să pot să creez. În momentul în care dispare acest lucru, la mine este o mare problemă.
Rep.: Geo, tu ești director acum, joci…și mai faci și acele ateliere despre care toată lumea vorbește la superlativ. Cum reușești?
G.D.: În această instituție, toți fac foarte multe lucruri pentru că noi suntem oameni cărora le place ceea ce fac, oameni dedicați meseriei. Este foarte greu să mai găsești, astăzi, oameni dedicați meseriei. Noi nu venim la serviciu…venim la teatru, acolo unde ne simțim bine.
Rep: Câți actori are Teatrul Colibri?
G.D.: Cu mine, cu tot, suntem 11.
Rep.: Cât timp petreci în teatru?
G.D.: Sunt zile când ajung la 8.00, plec la 20.00, zile când ajung la 10.00, plec la 22.00.
Rep.: Cât de greu este când, din anumite motive, un actor nu poate să urce pe scenă, deși a pregătit rolul. Apare ceva și nu mai poate juca…
G.D.: Este dureros când nu pot să joc. A fost în decembrie, „Pic”, iar eu nu am putut să joc. Este foarte greu. Este frustrant. De exemplu, în decembrie, eu mi-am dorit enorm să pot să joc, dar pe de altă parte, responsabilitatea de a fi manager înseamnă ca pantalonii de la Pic, de exemplu, să fie făcuți bine. Trebuie să stau, să fac hârtii, lucru care nu pot să spun că îmi place sau nu. Trebuie să fac și astfel de activități. Mi-a părut rău că nu am putut să joc, dar conștiința îmi spunea că trebuie să mă ocup de anumite aspecte care țineau strict de mine.
Rep.: Cât de greu este să vă procurați păpușile, materialele? Este un domeniu costisitor?
G.D.: Din punct de vedere financiar, dacă am cerut, nu ni s-a spus nu. Totul este scump. Materialele s-au scumpit și ele. Noi încercăm să păstrăm un echilibru. Nu avem un buget mare, dar avem cât să putem să realizăm proiectele, cât să putem să facem proiecte frumoase. Și da, dacă am nevoie de bani, niciodată nu mi s-a spus nu. Întotdeauna am gândit proiectul ca un independent. Acesta este unul dintre avantajele pe care îl am. Lucrând foarte mult în teatrul independent, știu foarte clar ce înseamnă producția, ce înseamnă un deviz, ce înseamnă să aduci un regizor, ca și cost, să aduci un scenograf, ce înseamnă compozitorul, etc. După care, evident, apare negocierea. Asta m-a ajutat pe mine, faptul că vin din independent. Cunosc foarte bine materialele, prețurile, cum pot înlocui un material scump. Întreb, sun, cer păreri…și eu continui să mă dezvolt și să țintesc spre rezultate și mai bune.
Rep.: Ce proiectele ați pregătit pentru anul acesta?
G.D.: Proiectele care au început pe perioada mandatului meu au fost „Crăiasa Zăpezii” și „Pic”. Eu mi-am dorit o schimbare de registru. Aveam nevoie de spectacole pentru colegii mei de teatru dramatic, de exemplu, iar asta încearcă să facă Laurențiu Tudor cu Crăiasa Zăpezii. De asemenea, „Pic” a fost un proiect pe care mi l-am dorit să fie altfel, să îl înțeleagă atât copiii tipici, cât și cei atipici. Eu militez foarte tare pe incluziunea copiilor atipici și la fel sunt și colegii mei. Acesta este motivul pentru care ne dorim să avem și altfel de spectacole. Anul acesta, o să avem proiecte foarte interesante pe care o să le dezvălui la momentul oportun. Vorbind cu copiii, mi-am dat seama care sunt nevoile. De fiecare dată încercăm să ne adaptăm stilul de lucru și spectacolele conform nevoilor lor. Ei sunt cei pe care noi îi educăm.
Rep: În privința atelierelor, cum se prezintă fabrica voastră?
G.D.: Cu atelierele stăm foarte bine(zâmbește). Tura aceasta de ateliere s-a închis foarte rapid. Înscrierile s-au făcut imediat.
Rep.: De ce înscrieri online și de ce imediat după ora 24.00?
G.D.: Le facem online pentru a nu exista discuții. Dăm startul în timpul nopții pentru că în timpul zilei, fiind traficul foarte mare la internet, s-ar bloca. Am făcut acest experiment și se blochează, preferând astfel o oră târzie.
Rep.: Continui și cu atelierele?
G.D.: Nu o să renunț la vechile obiceiuri pentru că ar însemna să încalc motivul pentru care eu am venit la Craiova. Dacă nu să joc și nu o să mai fac ateliere…mi-am cam încălcat principiile. Nu vreau să fac acest lucru și nu vreau să dezamăgesc copiii.
Rep.: Geo, aveți copii care au revenit la ateliere?
G.D.: Da. Avem și copii pe care i-am crescut de la doi ani și jumătate și care acum au ajuns la liceu și care vin în continuare. Avem ateliere dedicate celor mici, dar avem și ateliere pentru 16-17 ani. Am avut copii care ne-au anunțat că au dat la facultate în urma a ceea ce au făcut cu noi. Este fantastic. Prin aceste ateliere, îi îndrumăm pe copii spre cariere. Suntem motivați să nu renunțăm, dimpotrivă, să îmbunătățim, să dezvoltăm. Eu am revenit la atelierele pentru copiii cu TSA, un atelier greu, dar ce am putut realiza cu ei este acel ceva care îmi încarcă bateriile și îmi dă speranța că teatrul, în special teatrul de păpuși, poate ameliora anumite probleme. Nu vindecă. Nu avem medicamente, dar vindecă sufletul, încrederea de sine, dezvoltă.
Rep.: Ce face Geo cu Festivalul Puppets Occupy Street, anul acesta? Mai poate?
G.D.: Geo se hrănește cu acest festival și chiar dacă a avut multe momente când a vrut să renunțe, pentru că au fost momente când toți am vrut să renunțăm, bucuria pe care o primim, în cele opt zile de festival, șterge cu buretele tot greul. Este o muncă de un an de zile. Încheiem o ediție și imediat o începem pe următoarea. Anul acesta, facem 10 ani. 10 ani în care o echipă mică de oameni a reușit să aducă pe buzele tuturor acest festival. Așa cum a zis și Adriana, acesta nu este festivalul Teatrului Colibri, ci al comunității. Este festivalul acestui oraș, iar meritul este al acestui oraș.
Rep.: Dar voi sunteți cei care ați adus orașul în acest punct…
G.D.: Am reușit, așa este. Am avut lângă noi voluntari, an de an. Avem copii minunați. Toate aceste înseamnă că noi avem un rost și pentru a duce bucuria mai departe, noi, ca echipă a teatrului, trebuie să depășim toate momentele de furie, de nervi, de oboseală, de angoasă…de orice.
Rep.: Revenind la acel ceva…cum să facem să găsim echilibrul, să găsim cea mai la îndemână modalitate de a ne împlini?
G.D.: Dumnezeu ne-a lăsat pe Pământ, pe fiecare dintre noi, cu un scop. Al meu este să dau o alternativă copiilor la ceea ce înseamnă viață, cultură și același lucru îl consideră și colegii mei. Din acest motiv, noi facem ce facem pe scenă și cred că este extrem de important să ne bucurăm de tot, de viață. Pandemia ne-a ajutat să apreciem care sunt adevăratele valori. Lucrurile materiale sunt…și nu sunt. Când închidem ochii, toți plecăm așa cum ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ, mai îmbătrâniți poate(zâmbește). Cert este că lucrurile materiale rămân aici. Bucuria…îmi imaginez, nu știu, pentru că tot suntem în tărâmul poveștilor, este că ai făcut ceva bun! Aici, la teatru, eu sunt de luni până duminică. Oricât de obosită aș fi, energia pe care o primesc în sală și de la colegii mei, când repetăm, mă ajută să șterg cu buretele toată această scurgere de energie în birocrație. Realizez, astfel, că sunt împlinită și sunt motivată să continui.
