Ce face familia pacientului în momentul în care rezultatul tratamentului oncologic nu este cel scontat și copilul își pierde părintele? Este poate cea mai grea întrebare, iar Ramona Schenker, onco-psiholog în cadrul Centrului de Oncologie „Sfântul Nectarie” Craiova, ne oferă câteva sfaturi.

Potrivit Ramonei Schenker, comunicarea rămâne esențială, indiferent de prognosticul dat de către specialiști.

„Indiferent care este prognosticul tău, este esențial să vorbești deschis și sincer cu copiii. Dacă le spui copiilor tăi pentru prima dată despre situația ta medicală, încearcă să ții această conversație într-un spațiu privat unde să te poți concentra pe discuție și să fii suficient de aproape pentru a-ți consola fizic copiii, dacă este nevoie.

Copiii tind să gândească în termini foarte concreți și le place să știe ce se întâmplă și la ce să se aștepte. Dacă vă întreabă ceva la care nu știți răspunsul, este în regulă să le spuneți că nu știți și că veți încerca să găsiți răspunsul”, explică Ramona Schenker.

Copilul capătă încredere treptat și se exteriorizează când și părintele este sincer și vorbește deschis despre boală și despre ce va fi.

„Ei au o capacitate limitată de a exprima sentimentele, gândurile și amintirile în cuvinte și tind să „acționeze” cu comportamente, mai degrabă decât să se exprime verbal. Ei vor dobândi treptat limbajul sentimentelor ascultând cuvintele pe care le folosești. Arătarea durerii tale îi va încuraja să o exprime pe a lor”, continuă onco-psihologul.

„Din păcate, există și situații în care copiii își pierd părintele afectat de boală. În acest caz, în funcție de vârstă, părintele rămas trebuie să gestioneze situația.

Copiii cu vârsta cuprinsă între 2 și 5 ani: pot începe să folosească cuvântul „mort” și să dezvolte conștientizarea că acest lucru este diferit de a fi în viață, dar nu înțeleg concept abstracte precum „pentru totdeauna” și nu pot înțelege că moartea este permanentă.

Copii cu vârsta cuprinsă între 9 și 12 ani: marea majoritate a copiilor înțelege finalitatea, ireversibilitatea și natura nefuncțională a morții. Ei încep să dezvolte o înțelegere mai sofisticată a cauzalității, universalității și inevitabilității morții”, continuă Ramona Schenker.

În cazul adolescenților, lucrurile sunt  ceva mai complicate. Poate au nevoie de și mai mult timp pentru a înțelege situația și, la nevoie, chiar de ajutor de specialitate.

„Adolescenții se străduiesc să fie independenți și adulți, dar moartea cuiva apropiat creează vulnerabilitate. Sentimentele lor de durere pot fi similare cu cele ale adulților, dar au inhibiții puternice în a-și exprima sentimentele, parțial pentru a fi mari și parțial pentru a evita să fie diferiți de prieteni.

Unii tineri devin apatici, depresivi și retrași și dezvoltă o atitudine „care mai este rostul?” față de școală sau chiar față de viață.

Pe de altă parte, o viață socială foarte agitată poate fi o distragere a atenției de la durere. Acest lucru poate fi util uneori, dar sentimentele de durere pot reapărea brusc, ceea ce poate fi dificil de gestionat. Niciuna dintre cele de mai sus nu trebuie să fie un motiv de îngrijorare decât dacă durează mai mult de 18 luni.

Este important să ne amintim că durerea este normală și cu sprijinul potrivit, majoritatea copiilor și tinerilor va fi schimbată, dar nu afectată, de ceea ce s-a întâmplat”, conchide onco-psihologul din cadrul Clinicii de Oncologie Sfântul Nectarie Craiova.