Constantin Enceanu, un nume emblematic în muzica populară românească, a atras atenția publicului nu doar prin talentul și interpretarea sa, ci și prin modul în care a reușit să comunice, să transmită emoții. La 35 de ani de carieră și 60 de viață, marele artist se simte împlinit. Munca i-a fost încununată cu succes, drept dovadă stând spectacolul din aprilie, anul acesta, de la Sala Palatului. Are o familie frumoasă, a păstrat continuu un echilibru între carieră și casă și, foarte important, așa cum a precizat în cadrul acestui interviu, a învățat să rămână cu picioarele pe pământ, să fie tot timpul om între oameni și să nu dezamăgească.
Reporter: Domnule Constantin Enceanu, de unde pasiunea pentru muzică și cui îi datorați debutul?
Constantin Enceanu: Eu m-am născut cu această dorință de a cânta. De acest lucru sunt foarte sigur. Cânt de mic. Îmi amintesc, când eram la școală, începând cu clasa I-a, mă implicam în toate acțiunile culturale, participam la toate serbările ce se făceau la vremea respectivă. Eram nelipsit de la scenete, de la cor sau montaje litrare. Îmi aduc aminte că am luat locul I pe țară cu montajul literar. În clasa VIII-a, eu am luat locul al III-lea, pe țară, la „Cântarea României”, ca solist vocal. A fost o reușită pentru mine. M-a ajutat foarte mult acest moment. Atunci, nu aveam posibilitatea să cânt la Craiova, la Slatina, așa că, prin acest eveniment, „Cântarea României”, am reușit să mă vadă juriul. Acest juriu reușea să scoată valorile la suprafață. Ar fi de mare ajutor și acum un astfel de concurs, mai ales pentru cei din mediul rural.
Rep.: Pasul cel mare când a fost?
Constantin Enceanu: Mama mi-a insuflat dragostea pentru folclor, pentru că ea își dorea tare mult să cânte. Exista, la vremea respectivă, gândirea potrivit căreia această carieră este o piedică în viața de familie. Astfel, mama nu a cântat, nu au lăsat-o părinții. Observând că eu am înclinație, a fost persoana care m-a și încurajat să fac ceva în acest sens. Mie îmi și plăcea. Consider că te naști cu aceste lucruri, cu acest talent. În timp, când a trebuit să fac alegeri, deși preotul din sat dorea să ma fac preot, iar directorul școlii dorea să devin învățător, eu am ajuns la Liceul Energetic din Craiova. Nu am luat la electricineni, ci la construcții. A fost un șoc pentru mine. Nu mă așteptam ca eu să ajung acolo. Aici am găsit însă o echipă de tineri în frunte cu Emil Streață, cu vestitul Emil Streață și Taraful de la Melinești. Dumnealui se ocupa de partea artistică a liceului. Cum am aflat, le-am spus că vreau să particip și eu la acțiunile artistice. Am cântat cu dumnealor, au urmat concursurile și festivalurile în țară și, în anul trei și patru de liceu, am mers paralel și cu Școala Populară de Artă, la clasa doamnei Paula Dogoroiu. Cunoscând multe persoane în domeniul muzical, am avut șansa să primesc sfaturi, să fiu îndrumat. Am plecat în armată, apoi, la Sighetu Marmației, unde m-am implicat în tot ceea ce înseamnă activitate artistică. După armată, am primit repartiție la Turceni. Aici, după prima zi de muncă am spus că nu există așa ceva pentru mine. Simțeam că nu pot să trăiesc într-un astfel de mediu. A urmat „Transformatoare” Filiași și, iată, au trecut 40 de ani de când sunt în acest oraș. Eram angajat aici, dar eu mergeam la concursuri, la festivaluri. Am fost la aproximativ 19 astfel de acțiuni și la toate am luat premii. Ambiția mea era aceea de a mă face remarcat.
Rep.: A fost și un premiu decisiv? Un moment care să vă încurajeze și mai mult?
Constantin Enceanu: În anul 1986, am participat la Festivalul „Maria Tănase”. Înainte de concurs, am venit la maestrul Paraschiv Oprea. Îmi doream tare mult să mă asculte. După acel moment, după ce m-a ascultat, dumnealui mi-a spus că o să fac carieră în domeniul muzical, ceea ce m-a încurajat foarte mult. Am obținut, la Festivalul „Maria Tănase”, în anul 1986, Premiul special pentru valoarea repertoriului prezentat în concurs. A fost momentul în care am prins cu adevărat curaj. Au urmat alte concursuri în țară și recompensele veneau și ele. În momentul în care a venit Revoluția, directorul fabricii unde lucram mi-a spus că trebuie să mă hotărăsc ce vreau să fac. Mă învoiam, lipseam și trebuia să iau o decizie. În anul 1991, am auzit că se înființează Ansamblul „Maria Tănase” și am spus clar că voi participa la concurs. Am dat concurs în anul 1992, în ianuarie. În anul 1991, câștigasem premiul I la „Topul tinerilor” și, astfel, avusese loc lansarea mea. Am avut și un atuu la concursul organizat de Ansamblul Maria Tănase, prin acest premiu. Am câștigat concursul și, iată-mă, și acum la Ansamblul Folcloric Maria Tănase.
Rep.: Cum a evoluat muzica dumneavoastră de-a lungul anilor?
Constantin Enceanu: De la bun început, eu mi-am dorit să las o amprentă în muzica populară românească. Astfel, simțeam cum de la un an, la altul, eu evoluam în cadrul acestui ansamblu. În anul 1995, am scos melodia „Stai cu mine, omule, să-ți cânt”, melodie care m-a propulsat în vârf. În cadrul ansamblului, fiind tânăr, eu deschideam spectacolele mereu. Eu și Constantin Măgureanu, pentru că eram tineri. La un moment dat, tot văzând cum doamna Vasilica Dinu închide spectacolele, apăruse în mintea mea întrebarea: când o veni și vremea mea să pot face acest lucru? Aproape de anul 2000, după „Stai cu mine, omule, să-ți cânt”, marea doamnă a Olteniei, Vasilica Dinu, într-una din zile, mi-a spus: Din acest moment, vreau să închei tu spectacolele. Nu le mai închei eu. Este vremea ta. Să auzi acest lucru, din partea doamnei Vasilica Dinu, un foarte mare artist, a fost o bucurie imensă pentru mine. Am apreciat-o pentru că dumneai, întotdeauna, m-a sfătuit de bine.
Rep.: Cum a fost primul spectacol încheiat de dumneavoastră?
Constantin Enceanu: A fost o bucurie imensă, a fost cu lacrimi în ochi, pentru că eu doar visam că va veni vremea când Enceanu va încheia un spectacol. Visul meu a devenit realitate și a fost, clar, un moment extrem de emoționant.
Rep.: Dumneavoastră ați fost și director al Ansamblului Maria Tănase. În ce relații ați fost, în acea perioadă, cu cei din echipă?
Constantin Enceanu: Eu nu am fost directorul lor, ci prietenul lor. Discutam cu ei orice și am ajutat, ori de câte ori am putut, pe fiecare dintre cei care mi-au cerut sprijin. Era o atmosferă frumoasă. Mi-am dorit ca și la ansamblu să am atmosfera din familie. Multe proiecte au luat naștere în urma discuțiilor libere dintre noi. Am pus preț întotdeauna pe ideea de echipă. Nu prea merg lucrurile când le faci de unul singur, aceasta este realitatea.
Rep.: Ce poveste are melodia „Stai cu mine, omule, să-ți cânt”?
Constantin Enceanu: Această melodie, așa cum spuneam, m-a propulsat și, iată, că are un succes și acum. Am făcut trei spectacole la Sala Palatului, „Stai cu mine, omule, să-ți cant”. Oriunde mă duc în țara aceasta, oriunde mă duc peste hotare, dacă nu o cânt…nu cânt nimic. După aproape 30 de ani, melodia rămâne în top. Are și o poveste, da. Eram acasă, seara, pe la ora 23.00, cu soția. Am primit un telefon de la un prieten și mi-a spus că vrea să ajung la Craiova…atunci. Atât mi-a spus, că trebuie să ajung la Craiova. I-am spus soției, ea a rămas supărată pentru că nu știa ce se întâmplă și de ce trebuie să plec. M-am îmbrăcat, am luat Dacia și am plecat la ei, la locația menționată. Am primit o sumă mare de bani, 1500 de mărci, în anul 1995. Am cântat până la 3 dimineața. Am luat foarte mulți bani atunci. Am ajuns acasă, la 4 dimineața. Am scos banii, i-am aruncat pe pat, mulțumit fiind de ceea ce reușisem să fac, dar soția tot supărată era. Când i-am auzit replicile, deși eram motivat financiar, evident că nu mai aveam cum să fiu bine. M-am dus în camera de la stradă, cum spuneam tunci, supărat fiind. Și, având în minte momentele serii, ale nopții respective, mi-a venit în cap melodia. Cântasem pentru persoanele de la Craiova, am retrăit momentele de acolo, emoțiile transmise și toate au dus la crearea primei strofe. A doua strofă face referire la necazul, la supărarea cu soția. Am transpus practic ceea ce se întâmplase, eu fiind povestitor. Așa au luat naștere primele două strofe. Melodia și textul mi s-au întipărit în minte, în noaptea respectivă. Le-am scris, le-am pus deoparte și, la vreo două, trei zile, după ce s-au liniștit lucrurile în familie, i-am cântat-o soției. A apreciat-o. Am înregistrat-o cu un reportofon. Eu îl aveam la capul patului pentru că dacă am o idee, atunci trebuie să înregistrez. Noaptea creez cel mai mult. Pentru cea de-a treia strofă, nu aveam nicio idee. Erau atât de valoroase primele două, încât știam clar că nu pot să vin cu una mai slabă. Până la urmă, am reușit să fac și cea de-a treia strofă. Când am plecat să înregistrez materialul discografic, cu maestrul Paraschiv Oprea, când a scultat-o, dumnealui mi-a zis că o să fie o melodie foarte bună, o melodie tare, cum s-a exprimat. Și așa a fost. Când a ieșit pe piață, s-a dovedit că a rupt orice top. Aceasta este povestea melodiei „Stai cu mine, omule, să-ți cânt”.
Rep.: Cum ați colaborat cu colegii, de-a lungul timpului?
Constantin Enceanu: Am fost genul de om care a încercat să lege prietenii. Nu sunt o fire conflictuală, îmi văd de treaba mea, nu sunt invidious. Sunt doar pe mine invidios și îmi propun să fac și eu ceea ce alții reușesc. Pentru mine, succesul a fost constructiv, ambiția a fost constructivă. Și la ora actuală, când scoatem un material, o piesă, noi, colegii, vorbim, discutăm, ne spunem păreri. Venim cu idei și ne susținem reciproc. Drept dovadă stau prieteniile mele cu oameni valoroși. Am lângă mine oameni de care mă leagă zeci de ani de prietenie și acest lucru spune tot.
Rep.: Ce schimbări ați făcut la dumneavoastră în tot acest timp? Ce v-a învățat succesul?
Constantin Enceanu: În primul rând, succesul m-a învățat să rămân cu picioarele pe pământ. Succesul meu a venit la pachet și cu partea financiară, dar nici acest lucru nu m-a schimbat în rău. Nu mi-am bătut joc de bani. Am învățat, de la părinții mei și de la bunici, chiar acest lucru: să nu-ți bați joc de bani, că banul se răzbună! Când îl ai, spunea bunicul, pune-l deoparte! De asemenea, succesul m-a mai învățat să rămân același om…alături de oameni, pentru că eu dintre oameni am venit și sunt ceea ce sunt acum datorită lor. Dacă nu își deschideau sufletul către muzica mea, eu nu ajungeam unde sunt acum. Le mulțumesc pentru acest lucru.
Rep.: De unde inspirația? Vă stabiliți teme sau pur și simplu ideile apar și ulterior le șlefuiți?
Constantin Enceanu: Mă inspir din viața de zi cu zi. Luăm exemplul melodia „La casa mea eu sunt stăpân”. Eram prin parc, mă plimbam, și am văzut doi tineri. Pe el l-am auzit spunând „o da Dumnezeu să vină vremea să fiu și eu stăpân la casa mea.” De la acest vers am pornit și am creat melodia.
Rep.: Ați creat o relație frumoasă cu publicul dumneavoastră. Cum simțiți această legătură acum, la 35 de ani de carieră?
Constantin Enceanu: Acum, mai mult ca oricând, îmi doresc să fiu și mai aproape de public. Îmi doresc să fiu aproape de oameni. La serbările câmpenești, cobor de pe scenă și merg între ei. Îmi transmit o energie pozitivă și simt că nu îmi mai trebuie nimic în acele clipe.
Rep.: Noile apariții, noile tendințe muzicale au reprezentat un pericol pentru dumneavoastră?
Constantin Enceanu: Nu am simțit niciodată acest lucru, pentru că noi educăm publicul. Îmi amintesc, cu ani în urmă, erau manele în vogă și aveam o nuntă la București. Socrul respectiv mi-a zis, la final de eveniment, că el nu a întâlnit, până la vremea respectivă, o nuntă fără manele. Eu eram cu trupa atunci. Aveam și două fete în formație și am făcut nunta respectivă fără să se cânte manele. Totul depinde de noi, cei care cântăm. Noi ne educăm publicul. Și când am plecat în America, eram sigur că voi reuși. M-am dus acolo să cânt cântecele mele. Dacă eu nu le cânt, cine le cântă?! Așadar, noi suntem cei care ne educăm publicul. Este adevărat, vremurile se schimbă, dar eu nu trebuie să mă panichez. Eu trebuie să mă adaptez ușor la vremurile noastre. Tot așa de frumos trebuie să vin către comercial, dar în limita bunului simț, fără să mă îndepărtez prea mult de autentic. Trebuie să păstrez acele expresii de la țară, expresii pe care tot din rândul oamenilor le-am cules. Au trecut atâția ani, au trecut atâtea valuri în domeniul muzical, dar folclorul a rămas sfânt și, pe unde merg, cu muzica mea, eu sunt apreciat.
Rep.: În privința tinerilor care vin din urmă, pot fi aceștia un pericol?
Constantin Enceanu: Vreau să vă spun că niciodată nu i-am simțit ca un pericol. Dimpotrivă, când am întâlnit o voce frumoasă, am luat tânărul respectiv lângă mine. În același timp, i-am și sfătuit să aibă grijă și să fie responsabili în activitatea lor. Să rămână modești, să muncească și succesul să nu le ia mințile. Este foarte important. Dacă îți fuge pământul de sub picioare, ușor, ușor, te pierzi și tu.
Rep.: Când vrei o carieră muzicală, cât este de important să rămâi concentrat pe acest lucru?
Constantin Enceanu: Eu am un business dechis de câțiva ani, o activitate pe cont propriu începută destul de târziu. Mi-am pregătit terenul pentru când nu o să mai fie atât de multă activitate artistică, dar am dorit să fac acest pas cât mai târziu, tocmai pentru a fi concentrat pe cariera muzicală. Contează foarte mult să rămâi concentrat pe o activitate. Nu poți să fii și în căruță…și în teleguță. Dacă vrei să ai succes, faci un lucru, dar îl faci bine. Ori te canalizezi pe această meserie, ori, dacă nu,…las-o!
Rep.: Spectacolul de la Sala Palatului, din aprilie, anul acesta, este un moment important în cariera dumneavoastră? Cum l-ați simțit? Ce reprezintă pentru dumneavoastră acest eveniment?
Constantin Enceanu: Cuvintele sunt sărace pentru a defini acest moment, acest eveniment din viața mea. La spectacolul de la Sala Palatului, eu am intrat pe scenă din rândul oamenilor, din sală. Familia mea, când a auzit ideea, m-a încurajat să fac acest lucru. Din sală, eu am venit pe scenă. Eu nu am spus nici cameramanilor și toți așteptau să apar pe scenă. Când oamenii m-au descoperit, când au observat că eu sunt printre ei, în sală, a fost extrem de emoționant pentru mine. A trebuit să mă concentrez să fac față emoțiilor. La primele trei, patru versuri, a fost mai greuț, după care am reușit să mă concentrez și să fiu eu pe scenă. Am mai simțit aceste momente, cu zece ani în urmă, când tot la Sala Palatului am organizat spectacolul „Stai cu mine, omule, să-ți cânt”, dar parcă așa cum am simțit în 6 aprilie, anul acesta, nu am simțit niciodată. Atâta emoție, atâta bucurie în suflet! Tot ceea ce s-a întâmplat era, practic, încununarea cu succes a carierei mele. A fost altceva. Colega mea, Mariana Capitănescu, a spus că am ridicat ștacheta, astfel încât obligă artiștii să se ridice la aceeași înălțime. Am fost peste 100 de persoane implicate. Totul a mers ceas. După ce am terminat, am stat pe scaun și mi-am zis: mai mult de atât nu pot! Este maximum! Aici este apogeul! Am dat în seara aceasta…totul! Am văzut un astfel de spectacol la maestrul Botgros, cu un an în urmă, la Chișinău, la Teatrul Verde, la „70 de ani de viață”, un spectacol grandios la care am fost invitat să particip. Când am văzut organizarea, mi-am propus să bat palma cu firma organizatoare respectivă. Maestrul, când a auzit că am reușit să stabilesc totul cu dumnealor, mi-a spus că știu ce vreau. Și, da, am știu ce am vrut!
Rep.: Emoționantă este și melodia dedicată lui Petrică Mâțu Stoian. Cum ați reușit să nu plângeți…sau ați plâns pe scenă?
Constantin Enceanu: Am plâns când am cântat-o pentru întâia oară, când l-am comemorat pe Petrică, aici, la Craiova. Eram operat la genunchi, de trei săptămâni. Am fost trecut pe afiș și la Sala Palatului, dar am avut programată operația și le-am spus clar că acolo nu ajung. Nu am avut cum să merg, pentru că eram operat de cinci zile. Pe 28 noiembrie, spectacolul era programat la noi, la Craiova. Le-am spus organizatorilor că voi cânta o singură melodie, cea pe care o compusesem în memoria lui Petre. Erau doar trei săptămâni de la intervenție și nu aveam cum să stau mult pe scenă. M-am mobilizat atât de mult încât, la două săptămâni de la operație, cu patru zile până în spectacol, am reușit să stau în picioare. Eu nu voiam să vin în cârje la spectacol. Și noaptea făceam mișcări cu piciorul. Am reușit, astfel, să ajung să stau 10 minute în picioare. Era suficient cât să fiu prezent în spectacol. Atât de bine m-am concetrat, că am reușit să fiu bine pe scenă. În această melodie este suflet, este ceea ce am simțit pentru Petre. Da, melodiile care sunt din suflet transmit emoții. Când am terminat de cântat, mi-au dat lacrimile, iar la final, am plâns în hohote. Mi-a fost foarte greu și încă îmi este. Când am astfel de momente, încerc să îmi distrag atenția: îmi mușc limba sau îmi strâng vârful unui deget. Îmi distrag atenția de la ceea ce se întâmplă. În privința lui Petrică, cel mai tare doare faptul că mai nimeni nu mai amintește de el. Este păcat. Petre a lăsat o urmă extrem de adâncă în folclor, în cel mehedințean, în primul rând. Va fi greu să îl depășească cineva.
Rep.: Există, în viața unui artist, și acel moment când știe că atât poate?
Constantin Enceanu: Depinde de artist. Eu, la Sala Palatului, în aprilie, am simțit că acestea sunt limitele mele. De aici încolo nu mai am unde să urc. Aici este maximul pentru mine. Îmi doresc să mă mențin aici. Mult mai grea este menținerea. Orice apariție te obligă, din acest moment. Nu trebuie să dezamăgești, pentru că atunci când dezamăgești, cu siguranță, cazi rapid. Și cazi fără întoarcere. Am ajuns la 60 de ani și, cum spun eu, contează foarte mult să nu dezamăgești oamenii. Orice act artistic am avut, spectacol cu 4000 de oameni, altul cu 50, poate, sau evenimente private, cu aceeași seriozitate l-am tratat.
Rep.: Cum ați menținut și cum reușiți să mențineți echilibrul carieră-familie? Vă reproșați ceva?
Constantin Enceanu: Îmi reproșez faptul că nu am stat mai mult cu familia, acasă. În zile de sărbători, în weekend, eu am fost plecat. Într-un an, dacă sunt patru, cinci week-end-uri când stau acasă, este lucru mare. În zilele de sărbători, mi-a lipsit familia. Am fost plecat tot timpul, cu excepția Paștelui și Crăciunului. Am refuzat ofertele pentru cele două sărbători, indiferent de sumele de bani. Reușitele mele sunt și datorită familiei. Am avut-o lângă mine. Soția m-a înțeles și mă înțelege și acum. A avut încredere în mine. Nici eu nu am făcut însă lucruri de capul meu. Când este vorba de familie, stăm la masă și discutăm. Toate sacrificiile pe care le-am făcut, le-am făcut cu un scop anume. A intervenit și partea financiară, de ce să nu recunosc, dar această meserie nu am făcut-o strict pentru bani. Am mai spus acest lucru. Am făcut-o și o fac pentru că îmi place foarte mult. Aud anumiți tineri că spun că ei se fac cântăreți pentru a câștiga bani. Este o idee greșită. Ajungi să câștigi bani după ani buni de muncă. Eu am pornit de jos, am avut răbdare și am muncit responsabil.
Rep.: Ce face Constantin Enceanu când nu cântă?
Constantin Enceanu: Muncește mult în curte. Primăvara, eu îmi tai via. Îmi place să fac vinul meu. Soția a dorit solar și am făcut și un solar în curte. Avem și terenuri de care eu mă ocup. Am o reală plăcere să mă plimb cu bicicleta pe câmp, să mă duc pe la terenuri, să văd cum evoluează treburile acolo. Iubesc să petrec timp în natură. Totodată, Enceanu se duce și la Zanzibar. În fiecare dimineață, la ora 8.00, el este prezent la Zanzibar. Trebuie să deschid și să mă asigur că ziua începe bine, din punct de vedere organizatoric.
Rep.: Și în acest domeniu sunteți la fel de perfecționist?
Constantin Enceanu: Sunt la fel, dar aici avem sarcini împărțite. Soția și fiica se ocupă de tot ce ține de bucătărie, de meniu, ginerele de ce ține de bar, de băuturi, de ospătari, iar eu mă ocup de ce ține de curățenie, de latura administrativă. Și aici lucrăm tot în echipă.
Rep.: Timp pentru nepoței, musai să vă faceți…
Constantin Enceanu: Acesta este un alt subiect extrem de sensibil pentru mine. Eu am vrut doi copii. Nu a fost să fie. Cătălina mi-a oferit, în schimb, doi nepoți extraordinari. Pot să spun că am făcut tot ce mi-a stat în putere ca, atunci când vin la Filiași, să se simtă foarte bine. Fiecare are camera lui și încercăm, noi, bunicii, să petrecem cât mai mult timp cu ei. Alex îmi și spunea, zilele acestea: „bunelul, știi de ce îmi place să vin la Filiași? De ce?, întreb eu. Pentru că mă simt ca un bogătan” (râde). Îmi place să cred că eu sunt prietenul nepoților mei. Discutăm orice și, uneori, simt că eu sunt cel care coboară bariera, dar toate din dorința de a fi ei fericiți.
Rep.: Talent pe linie muzicală la unul dintre nepoți? Poate la fiica dumneavoastră?
Constantin Enceanu: Nu am simțit, la Cătălina, omul care să mă depășească sau să fie exact ca mine, ori ca să o implic în așa ceva, doar de dragul de a o implica, am zis nu. Am observat, apoi, la Sofi, nepoțica mea, că are o ureche muzicală care m-a dat pe spate. La trei ani și ceva am observat-o. Acest lucru înseamnă că te naști cu așa ceva. Ea, în schimb, nu vrea să apară, nu îi place acest lucru. I-am respectat decizia. Alex își dorește acest lucru. Îl simt. Mi-a spus că o să crească și o să vină cu mine pe scenă. L-am adus și la noi, la ansamblu, la repetiții. Mi-aș dori să ducă el mai departe acest drum frumos. O să îl testez să vedem dacă are ureche muzicală. Apoi, dacă nu e să fie, nu este! Important este ca ceea ce vor face, să facă pentru că le place meseria respectivă.
Rep.: Ce obiective pe termen scurt aveți?
Constantin Enceanu: Anul viitor, îmi doresc să înregistrez un nou material discografic. M-am gândit și la o propunere făcută de Paul Surugiu Fuego, după spectacolul de la Sala Palatului, respectiv să vin în fiecare an cu un spectacol acolo. Mi-a dat o idee bună și mă tot gândesc să o pun în practică. Până în toamnă, o să mă decid, pentru că, dacă vreau să fac acest lucru, anual, trebuie să rezerv sala din timp. Apoi, îmi doresc să rămân în Ansamblul „Maria Tănase”, cât mă vor ține puterile. Trebuie să continuăm să facem lucruri frumoase și, chiar dacă vom trece la Teatrul Colibri, atunci când este unitate, faci lucruri bune. Și le vom face!
Rep.: Cum simțiți această trecere?
Constantin Enceanu: Ca o familie care se destramă, așa o simt, dar sunt convins că autoritățile locale vor înțelege că e mai greu să funcționăm așa. Eu aș veni cu ideea creării unui centru cultural. Craiova are nevoie de un asemenea centru. Vom fi mai puternici, astfel, din punct de vedere cultural. Este o părere a mea, după ce am văzut că în orașele unde s-au creat aceste structuri, lucrurile merg foarte bine. Nu știu cât de bine vom putea funcționa noi într-o parte, dansatorii în altă parte. Nu știu cum va fi dacă nu suntem un întreg. Cert este că nu poți să faci spectacole de anvergură cu soliști fără dansatori, sau cu dansatori fără soliști. Noi trebuie să fim un întreg. Am așa o presimțire că lucrurile se vor așeza și că vom funcționa împreună.
Rep.: Un mesaj pentru oamenii care vă apreciază, care iubesc muzica dumneavoastră…
Constantin Enceanu: Îi asigur că nu am niciun gând de pensionare. Am încă multe de spus și le mulțumesc că, datorită dumnealor, o voi face mult timp de acum încolo. Să nu uite că îi iubesc, că pentru dumnealor cânt și trăiesc!
