Alina, fata cu naiul de la Ansamblul „Maria Tănase”, singura femeie din orchestră, este un om minunat, extrem de simplu și, deopotrivă, extrem de talentat. A muncit mult pentru visul ei, o face în continuare cu responsabilitate și consideră că dorința, munca și răbdarea reprezintă cheia succesului. Un succes pe care fiecare tânăr îl poate obține, spune Alina, dar doar dacă își dorește cu adevărat lucrul respectiv.

Reporter: Alina, de unde pasiunea pentru nai?

Alina Panduru, instrumentist în cadrul Ansamblului Folcloric „Maria Tănase”: Cariera mea muzicală a avut ca punct plecare chiar naiul. Eram în clasa a III-a. Mama avea o prietenă în sat, ale cărei fetițe începuseră să facă ore la Palatul Copiilor Târgu Jiu, la clasa domnului profesor Dumitru Pasăre. Într-una dintre vizite, după prima lor oră de curs, mi-au arătat naiul. Îmi povesteau că este foarte greu să sufli, că nu le-a ieșit, deși au ținut cont de ceea ce le explicase domnul profesor, de tehnica ce trebuie urmată. Am luat naiul, am urmat și eu pașii pe descriși și mi-a ieșit sunetul. Am observat și eu, ulterior, când am făcut la rândul meu ore cu copiii, că unii reușesc din prima zi, alții peste o perioadă. Mama a observat ceea ce pot și împreună am decis să merg și eu la Școala Populară de Arte din Târgu Jiu. Domnul profesor a fost foarte mulțumit de mine. Inițial, am fost un copil care îmi făceam treaba, cât ne dădea dumnealui, dar nu studiam extra.

Rep.: Când ai realizat că poți și că trebuie să faci mai mult pentru a-ți șlefui talentul?

A.P.: În clasa a V-a, am mers la Liceul de Arte „Constantin Brăiloiu” din Târgu Jiu, unde tocmai ce înființase, domnul profesor, clasa de nai. Am fost printre primii elevi la nai ai domnului profesor. Mai erau un loc sau două. Îmi amintesc că ploua afară cumplit, mama nu avea mașină, eu provenind dintr-o familie modestă, și abia a reușit să ajungă să mă înscrie. Am avut mare noroc. Primul concurs la care am participat a fost, de fapt, momentul în care am realizat că trebuie să fac mai mult pentru mine. Acolo am văzut cu adevărat ce înseamnă să muncești pentru a-ți fructifica talentul. M-a mobilizat practic. Dacă nu particiam la acel concurs, unde am luat și un premiu, nu știam cum este altfel. În muzică nu este ca la celelalte materii. Eu eram obișnuită să pregătesc foarte bine lecția și cam atât. Ei, în muzică nu este suficient! Am învățat acest lucru pe parcurs. Au urmat concursuri, an de an, și premii. În ultimul an de liceu am luat premiul I la olimpiada de nai.

Rep.: Alina, când ai avut primul tău nai?

A.P.: Ai mei nu au avut bani să îmi cumpere instrumentul. Primul nai pe care l-am cumpărat este instrumentul pe care eu îl am acum. Profesorul meu de nai, Dumitru Pasăre, în cadrul unui spectacol aniversar, ne-a făcut cadou, nouă, copiilor, câte un nai. Dumnealui le confecționa. Acela a fost primul meu nai. În timpul unor ore de studiu, la fetele despre care am povestit, pentru că nu aveam bani să cumpăr o husă și îl țineam într-un prosop, l-am pus pe pat și bunica lor s-a așezat pe instrument și s-a spart. Pentru olimpiade îmi trebuia un nai mai bun, domnul profesor fiind cel care mă ajuta ori de câte ori aveam nevoie. Când m-am angajat al Ansamblul Maria Tănase, am strâns bani și mi-am luat instrumentul.

Rep.: Cum ai început să colaborezi cu Ansamblul „Maria Tănase”?

A.P.: După liceu, am luat locul I la Olimpiada Națională de Nai, la Iași. A urmat Facultatea,  Secția „Interpretare instrumentală”, aici, la Craiova. Ștefi Oanță, colegul meu de facultate, colabora, la vremea respectivă, cu Ansamblul „Maria Tănase”. Deși nu prea cântasem folclor, oarecum glumind, îi ziceam să mă ia și pe mine când prinde o ocazie. El îmi zicea că sunt bărbați în orchestră și că nu știe cum aș rezista. Nu am mai continuat discuțiile. După aproximativ un an, doamna Niculina Stoican a venit la facultate să caute studenți talentați pentru colaborări. M-a ales pe mine, pe Ionuț Munteanu, țin minte că a mai fost o tânără cu fluierul. Am fost mai mulți, dar nu ne-am ținut toți de treabă.

Rep.: Ce ai simțit câd ai fost selectată?

A.P.: Nu pot să exprim în cuvinte sentimentul. M-am simți specială, mai ales că selecția a fost făcut de către doamna Niculina Stoican.

Rep.: Cum te-au primit colegii?

A.P.: M-au primit foarte bine cei din orchestră. Și sunt foarte bine și acum în rândul dumnealor. La primul spectacol, la Sibiu, am fost două orchestre pe scenă. Eu eram undeva mai sus, pe scenă. Priveam de acolo tot ce este în jurul meu și mi se părea că visez. A fost un sentiment extrordinar, o experiență care m-a marcat și un moment în care am realizat că mi-ar plăcea enorm să rămân în acest ansamblu.  

Rep.: Angajată a Ansamblului când ai devenit?

A.P.: Am fost colaborator o perioadă. După ce mi-am cunoscut soțul, făceam naveta de la Melinești. Mergeam și la facultate, veneam și la Ansamblu. La un moment dat, nu mai făceam față financiar vorbind. Soțul și familia lui mă ajutau, dar nu îmi era bine așa, nu mă simțeam eu confortabil. Și soțul meu cântă. El este jandarm, dar are un talent extraordinar și o voce minunată. Nu mi-a zis nimeni nimic, dar mă simțeam eu ciudat. La un moment dat, sora lui Ionuț, soțul meu, mi-a spus că dă concurs pentru un post la penitenciar. Văzând că nu mai fac față cu banii, am luat și eu în calcul penitenciarul. Am făcut meditații, am început să mă pregătesc. Aveam deja un program foarte încărcat și nu mai făceam față cu această colaborare cu Ansamblul Maria Tănase. Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și am veni la doamna Niculina Stoican și i-am explicat. Aveam un nod în gât, dar i-am spus că nu mai fac față. Că nu-mi mai permit financiar, mai ales că și ai mei erau pentru ideea cu penitenciarul. I-am spus exact ce simțeam atunci. Din disperare, i-am zis: dacă dumneavoastră considerați că eu am vreo șansă aici, în Ansamblu, pe viitor, pe viitor însemnând un an, doi, măcar să îmi spuneți, să am o speranță. I-am spus că renunț la ideea cu penitenciarul. Întâmplarea a făcut ca în acea perioadă să se pensioneze domnul Popică. Eu cu dumnealui mă și împrietenisem. Cânta la fluier. Dumnealui chiar îmi mai spunea uneori: „tată, eu ies la pensie. Ajungi tu aici în locul meu!” A întrebat doamna Niculina ce se întâmplă cu dosarul de pensionare, revenind cu vestea că nu trebuie să mă mai duc la nicio meditație pentru concursul de la penitenciar. În acel moment, m-am blocat pentru că nu știam ce să îi spun tatălui meu. Observând starea mea, doamna Niculina a luat telefonul și l-a sunat, spunându-i cum stă treaba. Acela a fost momentul în care lucrurile s-au așezat. După câteva luni, s-a dat concurs și iată-mă aici. Visul meu s-a împlinit. Pentru mine, doamna Niculina a fost acea persoană care a apărut în momentul cheie în viața mea.

Rep.: E greu, Alina, să faci parte dintr-o echipă în care sunt doar bărbați?

A.P.: Nu mi-a fost greu. Am avut exemplul tatălui meu și știam ce înseamnă serviciu. Înseamnă să ajungi la program, să fii punctual și mai înseamnă muncă. Am fost cumva pregătită pentru acest ritm. Am văzut acest lucru în familie. Colaborez foarte bine cu ai mei colegi. Dacă îți faci treaba, nu ai cum să nu te integrezi!  

Rep.: Naiul este un instrument dificil. Cum este relația ta cu acest instrument? Bănuiesc că o poți pierde dacă nu studiezi continuu.

A.P.: Clar o poți pierde. Nu ai cum să spui că termini studiul în acest domeniu. Este un infinit. Muzica este un infinit. Naiul este un instrument foarte greu. Necesită timp și studiu continuu, de la început, până când te hotărăști să închei.  

Rep.: Alina este și mămică. O mămică…aproape de doi. Cum îți faci timp pentru toate?

A.P.: Da, în septembrie vine și fetița. Acum am un băiețel. Este un pic mai greu  acum pentru că sunt însărcinată, dar trebuie să faci față. Să te adaptezi și să depășești și momentele acelea mai solicitante. Noi, instrumentiștii, stăm foarte mult pe scenă în timpul unui spectacol. Stăm, de fapt, întregul spectacol. În timp te înveți cu toate aceste aspecte și devin o normalitate.

Rep.: Ce face Alina când nu este la Ansamblu?

A.P.: Avem și o formație. Eu și soțul meu, care este baza formației, fiind solist. La evenimente mai cânt și eu cu vocea. Fac acest lucru de când mi-am cunoscut soțul. El m-a încurajat foarte mult. Îmi place și această latură, dar niciodată nu voi înlocui naiul. Iubesc enorm acest instrument.

Rep.: Vă ajută cineva? Cum mențineți echilibrul carieră-familie?

A.P.: Părinții mei, însemnând socrii, pentru că noi stăm cu ei, ne ajută extraordinar de mult. Eu nu le spun socrii. Am două perechi de părinți. Suntem o echipă și împărțim sarcinile dintr-o familie. Sprijinul familiei, într-o astfel de carieră, contează enorm. Pe de altă parte, părinții mei adoptivi au fost aripile mele. Dumnezeu a știut de ce s-a întâmplat așa. Dacă eu nu eram cu ei, poate nu eram unde sunt azi. Am ajuns apoi în familia lui Ionuț. Un alt semn că Dumnezeu mă iubește. Așa cum spuneam, ei nu sunt socrii mei, ci părinții mei.

Rep.: Care este sfatul tău pentru tinerii care au un vis, un plan în viața lor?    

A.P.: Eu am muncit din liceu. Am fost instrucrtor de nai la Mătăsari și Bustuchin. Apoi m-am angajat la Dănciulești, cu tati, socrul meu, care cântă cu acordeonul. Soțu meu are, așadar, rădăcini de lăutar. Și mama soacră  are o voce extraordinară. Așadar, am muncit tot timpul, motiv pentru care îi sfătuiesc pe tineri să facă același lucru: să muncească. Să creadă în șansa lor. Să își dorească acel lucru cu adevărat . Dacă Dumnezeu nu te ajută, înseamnă că lucrul respectiv nu a fost pentru tine. Este important să muncim pentru ca visul nostru să devină realitate. Să fim consecvenți și să avem răbdare. Lucrurile nu se petrec peste noapte.

Rep.: Planuri de viitor?

A.P.: Mi-ar plăcea să scot o melodie despre viața mea. Puțină lume știe că eu am fost adoptată. Mi-ar plăcea ca această melodie să transmită sentimentele mele. Este un vis al meu această melodie și cu siguranță va deveni o realitate.  

Rep.: Alina, în încheiere, un mesaj pentru publicul tău?

A.P.: Le mulțumesc din tot sufletul meu pentru că sunt alături de noi la fiecare spectacol. Le mulțumesc că apreciază muzica populară și că ne iubesc. Dovada respectului dumnealor pentru noi este chiar prezența la evenimentele noastre. Le mulțumesc din suflet!